Atracţii turistice


Ateneul Român

Ateneul Român este o sală de concerte din București, situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (în partea nordică a Pieței Revoluției). Clădirea, care este realizată într-o combinație de stil neoclasic cu stil eclectic, a fost construită între 1886 și 1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron. În prezent, adăpostește și sediul Filarmonicii „George Enescu”.

Ateneul Român a fost ridicat în Grădina Episcopiei, teren ce aparținea familiei Văcăreștilor. Mulți contemporani au criticat amplasamentul … căci locul ales era socotit ca fiind prea departe de centrul orașului și foarte greu de ajuns, mai cu seamă iarna. Nu avea statul destule terenuri centrale, trebuia oare neapărat ales acest loc “la marginea orașului”? În 1886 a început construcția actualului edificiu; o parte din fonduri au fost adunate prin subscripție publică, la îndemnul Dați un leu pentru Ateneu.

La recomandarea arhitectului francez Charles Garnier, autorul Opéra Garnier din Paris, planurile clădirii au fost concepute de arhitectul francez Albert Galleron, în așa fel încât să se poată folosi fundația deja turnată a manejului început de „Societatea Equestra Română”. Clădirea a fost inaugurată la 14 februarie 1888.[1]

În 1935, la inițiativa lui George Enescu, au fost strânse fonduri pentru construcția orgii de concert, amplasată în fundalul scenei. Orga a fost construită de firma E.F. Walcker & Co. Ludwigsburg Württemberg și a fost inaugurată la 22 aprilie 1939 printr-un concert susținut de Franz Schütz, director al Hochschule für Musik din Viena. (Aceeași firmă construise în 1910-1912 orga care este instalată în Biserica Evanghelică C.A. București care se află în apropiere de Ateneu).[2]

Ateneul a fost consolidat, restaurat și modernizat în perioada 1994-2004 de arhitectele Ana Braniște, Raluca Nicoară și Gabriela Mindu împreună cu inginerii Dragoș Badea și Silvia Caraman. A fost redeschis în 2005, cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional George Enescu.


Casa Capșa

Situată pe Calea Victoriei, la intersecția cu strada Edgar Quinet, în apropiere de Cercul Militar Național, este hotel, cofetărie, cafenea și restaurant. Era cea mai mare firmă de restaurante și cofetării de la noi, ajunsă vestită în toate centrele Europei, în istoria culturală a orașului cafeneaua rămânând cea mai cunoscută, un loc al boemei bucureștene.

Pe locul ocupat astăzi de clădire erau situate, la sfârșitul sec. XVII, casele și curtea boierului Radu Slătineanu. În 1830, italianul Eronimo Momolo (fost bucătar al domnului Grigorie IV Ghica) a cumpărat casele și, în sala de jos, a deschis un birt vestit prin mâncărurile italo-orientale, iar prin 1836, deasupra birtului, o sală de bal, cunoscuta sală „Momolo” sau „Slătineanu”, unde aveau loc cele mai frumoase baluri din Capitală. Clădirea a fost cumpărată în 1868 de frații Capșa, Constantin și Grigore. Ei deschid aici Cofetăria „La doi frați, Constantin și Grigore Capșa”. În 1876 Constantin s-a retras din această asociere, rămânând numai Grigore. Alături de cofetărie, acesta a ridicat și un hotel (în 1886) și apoi Cafeneaua „Capșa” (în 1891).

Succesul Casei Capșa a dus la apariția mai multor fabrici de bomboane și ciocolată, care își deschid și magazine de desfacere în București, Sinaia, Iași ș.a. În 1869, Casa Capșa a devenit furnizor al Curții Domnești, dar și al altor case regale, precum cea a Serbiei și Bulgariei. Până la Primul Război Mondial (1914-1918), Casa Capșa era interzisă boemei literare, fiind rezervată doar protipendadei, ultimii boieri, oameni publici și ziariști; se discutau politică, campanii de presă și cancanuri. În timpul războiului aici a fost instalată popota unei trupe de ofițeri bulgari.

După moartea lui Grigore Capșa, „Casa Grigore Capșa” s-a transformat, în 1931, în urma unor probleme juridice, în „Comandită simplă”, unul dintre primii directori fiind Albert Balen. Îi urmează Rudolf Knapp, care împreună cu Ștefan Capșa (nepotul lui Grigore) au condus firma până la naționalizare (1948). Modul de organizare, personalul calificat de care dispunea și specialitățile pe care le oferea au permis Casei Capșa să dețină mult timp monopolul tuturor banchetelor oficiale și neoficiale, al recepțiilor și meselor oficiale și particulare din București și din țară. Pentru a-și păstra prestigiul, Casa Capșa a folosit metode de preparare dintre cele mai înaintate pentru perioada respectivă, urmașii lui Grigore Capșa mergând regulat la Paris pentru a aduce mostre din cele mai noi produse de cofetărie. După o analiză amănunțită ele erau introduse în fabricație, astfel că la Capșa apăreau mereu noutăți. Exista obiceiul, devenit o regulă respectată cu strictețe, ca în fiecare dimineață produsele de cofetărie din ziua precedentă să fie vândute la preț de cost personalului. Mulți lucrători au fost aduși de la Paris: Joseffe Cambasse, Manchosse (șef-bucătar), Georges Leroy (șef-cofetar bombonier), cel care a preparat prima dată la București bomboanele „truffe”, Lucien Bertola și Marius Cadillac (chelneri) etc.

De-a lungul timpului, Casa Capșa a fost frecventată de aproape toate personalitățile vremii, dar și de oaspeți din străinătate: ducele Nicolae al Serbiei cu suita, foștii suverani ai Serbiei Milan și Natalia Obrenovici, Raymond Poincaré, fostul președinte al Republicii Franceze, premierul grec Eleftherios Venizelos, diplomați, actori, scriitori, oameni de stat. La mesele festive date în onoarea unor personalități s-a instituit obiceiul de a fi lansată o nouă specialitate a casei (de cofetărie sau de patiserie), care a rămas până astăzi (de exemplu, bomboanele „joffre” lansate cu ocazia vizitei Mareșalului Joffre, în 1920). După al Doilea Război Mondial (1939-1945), când boema literară și-a „mutat” sediul la Cafeneaua Capșa, vechii clienți nu i-au mai călcat pragul, aceasta devenind locul de întâlnire al scriitorilor, pictorilor, ziariștilor, artiștilor. După naționalizarea din 1948, Casa Capșa a primit denumirea „Cofetăria și Restaurantul București”, iar hotelul s-a închis. În 1975 clădirea a fost restaurată și s-au redeschis hotelul, restaurantul și cofetăria, cafeneaua redevenind un loc de întâlnire al scriitorilor și universitarilor. După 1990 a redevenit proprietate privată, vechiul nume i-a fost redat și a cunoscut o nouă restaurare.


Cărtureşti Carusel

Carturesti-Carusel este unul dintre cele mai interesante locuri din Bucuresti. Situata pe strada Lipscani, la numarul 55, libraria se desfasoara pe 6 niveluri insumand 1000mp. Elegantul edificiu de secol XIX a intrat în posesia celebrei familii de bancheri Chrissoveloni in 1903, iar in perioada comunista a fost confiscat si transformat in magazinul Familia. Dupa 1990, imobilul a fost recuperat si reabilitat de proprietarul actual, dl. Jean Chrissoveloni, iar acum prinde viata printr-o amenajare inovatoare.


Cea mai mare pictura murala din Bucuresti

Cea mai mare pictura murala din Bucuresti are 18 metri inaltime si acopera in jur de 360 de metri patrati de desen. Proiectul a fost realizat pe o cladire din Regie de catre cei de la Sweet Damage Crew. Sweet Damage Crew este o echipa de grafferi cu peste 15 ani de experienta in acest domeniu care s-a ocupat de-a lungul timpului de mai multe picturi murale cunoscute bucurestenilor, cum ar fi cea din strada General Eremia Grigorescu, de pe cladirea hub-ului artistic Point sau cea de la Gradina cu Filme.


Pasajul Macca-Villacrosse

Pasajul Macca-Villacrosse face legătura intre Calea Victoriei si Strada Lipscani. Istoria pasajului incepe în 1843, atunci cand romanul de origine catalana Xavier Villacrosse, arhitect-sef al Bucurestilor, intre anii 1840-1850, s-a casatorit cu Polixenia, una dintre fiicele dragomanului Petrache Serafim. Pasajul este acoperit cu sticla galbena, pentru a crea o atmosfeaă de intimitate, si este foarte bogat ornamentat cu stucaturi, ornamente arhitectonice in relief. La intrarea dinspre strada Eugen Carada, este realizat un portal monumental. Rotonda de dupa intrare are un acoperis cu vitraliu de sticla.


Grădina Cișmigiu

Grădina Cișmigiu este cea mai veche grădină publică din București. Este așezată în centrul orașului, are o suprafață de circa 16 hectare și este mărginită de două artere importante: bulevardul Regina Elisabeta și bulevardul Schitu Măgureanu. În partea sud-estică a grădinii este Colegiul Național Gheorghe Lazăr. Grădina Cișmigiu este amenajată în genul parcurilor engleze și are mai multe intrări: două prin bulevardul Regina Elisabeta, două prin bulevardul Schitu Măgureanu, una prin str. Știrbei Vodă. Este clasată pe lista monumentelor istorice din București cu B-II-a-A-19655.

În 1779, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ipsilanti a poruncit construirea a două cișmele în București. Prima cișmea s-a făcut pe locul unde este astăzi grădina dinspre strada Știrbei Vodă. Balta apărută era un focar de infecție în mijlocul orașului. În vecinătatea acestei cișmele și-a ridicat o reședință Dumitru Siulgi-basa, șeful lucrărilor peste cișmelele orașului, numit și “marele cișmegiu” (din cișmea + sufixul giu). El avea ca principală însărcinare supravegherea curgerii apelor. Treptat, în folclorul urban “lacul lui Dura Neguțătorul” dispare din toponimie și apare acela al “Cișmegiului”[1]. Orașul nu s-a extins foarte mult către Vest din cauza inundațiilor aproape anuale care umflau lacul Cișmegiu (nivelul său creștea până la Cercul Militar de astăzi).

În 1830, generalul Pavel Kiseleff a dispus secarea bălții și transformarea terenului într-o grădină publică. Lucrul acesta se petrece abia în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, în 1847, când a fost chemat grădinarul peisagist Wilhelm Mayer, fostul director al Grădinilor Imperiale din Viena, și însărcinat cu transformarea terenului insalubru într-o frumoasă grădină. Mayer a fost ajutat de grădinarul Franz Harer.

După abdicarea lui Gh. Bibescu din 1848, noul domnitor, Barbu Știrbei, hotărăște să se sape un heleșteu și un canal de legătură cu Dâmbovița. Cel mai important an pentru transformarea grădinii a fost 1852. Pentru prima dată s-a făcut împrejmuirea cu uluci, s-au montat o sută de “canapele” (lavițe) fără rezemătoare, din lemn de stejar și lungi de un stânjen.

Lucrările de înfrumusețare s-au încheiat în 1854, când s-a făcut și inaugurarea oficială a grădinii Cișmegiu. În 1856, o parte a lacului a secat datorită pantofarilor dimprejur ce aruncaseră aici resturile de materiale specifice meseriei lor.